Iubire vs. frică

Foto credit: Catalina Filip.

Oana Marinescu, 40 de ani, consultant comunicare strategică

Am știut că s-a născut înainte să-mi spună doctorii: pe mine mă invadase o lumină. Pe el l-am auzit urlând imediat după aceea, urmat de o voce liniștitoare: „Gata. Ai născut.”

Am rămas cu acea lumină în mine.  În prima noapte de după naștere am fost atât de surescitată, încât nu doar că nu am reușit să adorm, dar îmi venea să mă dau jos din pat și să țopăi, deși eram pe jumătate amorțită.

Lumina era IUBIREA, totală, necondiționată, nelimitată. A trebuit să nasc ca să o trăiesc și să acced la ea.

Am crezut atunci că tot ce era umbră în viața mea avea să se ducă. Ce pată de întuneric putea să mai reziste în fața unei astfel de lumini?

Apoi, cred că a doua zi după naștere, când eram singură în salon cu copilul, m-a izbit dintr-o dată și reversul luminii: FRICA! O frică enormă, incomensurabilă, că eu nu pot avea grijă de copil așa cum trebuie.

Acum pot spune de unde venea. Atunci am văzut doar când a apărut. Slăbisem foarte mult și nu reușeam să îi susțin capul pe antebraț, când îl puneam la piept – de unde frica de a nu-l putea hrăni. Apoi, a început să tușească în pătuțul lui, dar acesta era departe de patul meu, iar eu nu mă puteam mișca încă, din cauza efectelor anesteziei. M-am speriat că avea să se înece, acolo, lângă mine, fără ca eu să-l pot ajuta. Am reușit în final, cu mișcări chinuite, să trag pătuțul suficient de aproape de mine, încât să-l manevrez cumva. Copilul nu s-a înecat și nu a murit. Dar eu tremuram lângă el: frica mă epuizase.

Frica de a nu avea grijă suficient de bine de fiul meu, frica de a nu fi o mamă bună, frica de a face o greșeală care să-l afecteze pentru totdeauna: atât de multe fețe ale nesiguranței de a fi mamă, deși, în același timp, trăiam și trăiesc cea mai frumoasă și mai bogată experiență din viața mea.

Frica noastră ne ține copiii prizonieri în alegeri greșite

Am învățat cu copilul meu nu doar că iubirea aduce lumină în viața noastră și ne dă sensul, ci și că, pentru a lăsa această lumină să fie cât mai deplin în noi, avem nevoie să luptăm pentru a curăța umbrele, petele de întuneric din lumea noastră. Iar frica este una din sursele principale de întuneric, mai mult decât furia, durerea, resentimentele.

Am văzut ca mamă cum, mânați de frică, ne limităm propriile opțiuni. Așa reducem și șansele pe care putem să le oferim copiilor noștri. Ca părinți,  influențăm atât de puternic cum cresc și cum se formează copiii noștri!

Am avut o trăire foarte puternică, ținându-mi copilul în brațe, că mi-e frică să nu-i fac un rău prin deciziile mele, dar și că propria mea frică îi va face rău și îl va transforma într-un prizonier al anxietăților mele.

Am ales atunci să limitez frica. Am lucrat cu mine, încercând să disting ce este în controlul meu și ce nu este; ce vine din istoria mea și ia forma unor probleme actuale; ce vine din prezent sau dintr-o proiecție anxioasă asupra viitorului, ce vine din mediul înconjurător, din societate. Am folosit rațiunea ca să-mi definesc fricile și să le rezolv. Mi-am folosit compasiunea ca să-mi îmbrățișez fricile și să le accept. Mi-am folosit gândirea analitică  pentru a găsi cele mai relevante informații pentru cum voiam eu să-mi cresc copilul. Am avut grijă să aleg, să discern: piața informațională este covârșită de dezinformări și de interese comerciale.

Frica – resursa de bază pentru manipulare

Mi-am folosit competențele profesionale, ca să fiu o mamă bună. Cunoștințele mele de psihologie mi-au amintit cât de importantă este frica în activarea unor comportamente dorite de un manipulator. Expertiza în comunicare m-a dus cu gândul forța și eficiența morbidă a mesajelor care activează frica. Capacitatea lor de a ne bloca gândirea rațională este uimitoare. Mi-am amintit cum căutam informație la facultate, sau ca jurnalistă, sau când dezvolt o strategie de comunicare și cât de important era să mă uit la o informație din toate unghiurile: să văd  sursa informației,  agenda ascunsă, cercetări independente, opinii divergente, testimoniale. În final gândesc cu mintea mea și fac corelații.

Așa am făcut și când a fost vorba de vaccinare. Discursul anti-vaccinare ar fi putut fi un factor extrem de puternic care să-mi activeze frica și să mă manipuleze. Chiar și acum, când alegerea mea rațională și 100% împăcată cu justețea ei a fost să îmi vaccinez copilul, mi se strânge stomacul când văd imaginile promovate de oponenții vaccinării, cu copii plini de ace și în contexte letale.

Și mă întreb: oare un om – o mamă, un tată – care se teme pentru copilul său, care nu e sigur de el, în fața avalanșei de informații sau a presiunii grupului său, cum se simte când vede o astfel de imagine?

Cine ar accepta să-și expună cu bună-știință copilul unui chin sau unui tratament care l-ar condamna la o boală incurabilă? Este de înțeles ca reacția unor părinți în fața acestei propagande, care manipulează prin frică, să fie respingerea vaccinării.

Ironia acestei propagande este însă că tocmai nevaccinarea îl expune pe copil, precum și pe cei din comunitatea în care intră, unor riscuri care pot fi și mortale. Adică exact riscul cu care anti-vacciniștii îi sperie și îi manipulează prin frică pe părinți este cel la care îl expun pe copilul nevaccinat: suferință, boli grave și chiar moarte.

Ce părinte care își iubește copilul ar vrea să îl vadă în suferință sau pierzându-și viața, pentru că el a refuzat să-l vaccineze, de frică?

Rațiunea, arbitru între iubire și frică

Ne întoarcem așadar la confruntarea dintre iubire și frică. Ce alegem pentru cei mici depinde de cât de raționali suntem, de cât de deschiși suntem pentru a cerceta înainte de a crede ce ni se aruncă în față, de cât de curajoși suntem să ne asumăm teama și să vorbim cu oameni care au o specializare medicală și sunt buni profesioniști, chiar dacă această discuție contravine convingerilor pe care le auzim în grupul nostru.

Eu una am luat decizia legată de vaccinare la fel cum mi-am urmărit cu atenție sarcina și am știut ce se întâmplă în mine în fiecare săptămână de graviditate; la fel cum am studiat ca să înțeleg etapele dezvoltării psiho-emoționale ale copilului meu; la fel cum am am citit ca să pregătesc mâncare proaspătă în fiecare zi, refuzând să-l hrănesc de la borcan (deși eu nu gătesc); la fel cum am studiat ca să pot să alăptez atât cât a fost nevoie. Adică m-am documentat și am ales, ținând cont de ce este cel mai important pentru el: să-l protejez de boli grave, care îl pot lăsa infirm, i-ar aduce suferință, sau chiar l-ar fi putut ucide.

Pentru vaccinurile de la naștere, al căror rol îl știam, am întrebat direct dacă au dozele. Când m-au anunțat că au fost făcute, am fost împăcată cu mine însămi. Pentru restul, am discutat cu doctorița pediatră, care a fost foarte atentă să respecte planificarea și mi-a explicat care este rostul fiecăruia în parte. Am cumpărat eu vaccin de la farmacie, atunci când ea nu a avut, din cauza problemelor de aprovizionare. Prima oară când a trebuit să fac asta m-am simțit foarte bucuroasă că am găsit vaccinul: am știut că fac ceva important și bun pentru copilul meu.

O alegere pe care aș face-o din nou

Copilul meu nu are autism, chiar dacă a fost vaccinat. Nu a avut nici reacțiile adverse care apar în instrucțiuni, cu excepția unor mici pete roșiatice din când în când. Aș face același lucru din nou: câtă vreme știința ne dă instrumentele ca să ne protejăm copiii, nu văd de ce să-i refuz această șansă.

Privind înapoi, la cum mi-am negociat teritoriul iubirii pentru copilul meu în fața fricii de a nu reuși să-l protejez, am înțeles un lucru important. Există resurse importante în mine și în societate care mă pot ajuta să îi dau maximum de șanse în viață. Există însă și forțe care mă pot împiedica să fac asta, atât în mine cât și în societate. Este vital pentru copilul meu să aliniez resursele care îi fac bine și să i le pun la dispoziție, fie că sunt în mine, fie că sunt în afara mea.

Sper ca și alți părinți să se uite în ei și să-și accepte frica de a nu putea  face totul, absolut totul pentru copiii lor, iar apoi să înțeleagă că, dacă un grup are o agendă proprie, va ținti exact această frică, care îi face vulnerabili. Prin frica lor cad în capcană și devin o masă de manevră. Costul pentru o astfel de cădere îl vor plăti însă copiii, adică tocmai cei pe care noi, părinții, trebuie și vrem să îi protejăm.

Despre Oana Marinescu

Se implică adesea în campanii educaționale și de interes public. A fost jurnalistă, Purtător de Cuvânt al Guvernului, Director General pentru Diplomație Publică în MAE. Acum lucrează la firma sa de comunicare și scrie pe blogul său despre lecții de viață, învățate inclusiv ca mamă, munte și actualitate.