Cum se vaccinează în Spania

Francesca Dragostin, 39 de ani, avocat

Am născut în Alicante, comunitatea Valenciană din Spania, acum șapte luni. Schema de vaccinare a băiețelului nostru am început-o aici. Și tot aici mergem cu el la pediatru, la controalele lunare.

Locuiesc în Spania de cinci ani și, deși am experimentat sistemul de sănătate spaniol, eu tot în România prefer să fac investigațiile medicale. Cred că România, deși deține mai puțină dotare și aparatură, are medici mult mai bine pregătiți decât cei din Spania.

Dacă ar fi să compar cum se vaccinează copiii în cele două ţări, aș începe prin a vă spune că în Spania protocolul nașterii este diferit față de cel românesc. De pildă, aici mama este asistată doar de moașă (matrona) și de o asistentă medicală. Ginecologul ajunge doar dacă apar complicații. Iar neonatologul care este prezent la orice naştere în România, aici, în Spania nu asistă la naştere, ci vede copilul de abia dimineaţa, în cadrul vizitei matinale. Nici măcar nu este un neonatolog propriu-zis, ci mai degrabă un fel de pediatru specializat în bebeluşi.

Povestea vaccinării începe încă din camera de naşteri, în primele minute după naştere, când părintele este întrebat dacă acceptă vaccinarea (în majoritatea cazurilor, tatăl asistă la naştere şi el este cel întrebat, mama fiind ocupată cu procedurile post-naştere). Atât i se cere părintelui, un simplu acord verbal, nimic scris, nicio semnătură. Atât, da sau nu. Dacă este “da”, bebeluşul începe cu vaccinul pentru hepatita B, administrat de asistenta medicală care a asistat la naştere. Dacă este “nu”, atunci pur și simplu bebeluşul nu este vaccinat.

Față de România, unde vaccinul se face, în majoritatea cazurilor, la medicul de familie, în Spania vaccinurile sunt administrate la centrul medical (chiar și cele care se beau) de către asistenta medicului pediatru.

Programarea pentru vaccin se face cu cel puțin o lună înainte. Partea bună este că se poate face și online. Prin comparație, doctorița din România ne-a spus că îi va face ea personal vaccinul bebelușului nostru, la scurt timp din momentul în care o anunțam noi că l-am achiziționat.

Faţă de sistemul românesc unde, înainte de vaccin, medicul te întreabă câte-n lună şi-n stele despre starea de sănătate a copilului, aici, în Spania acest lucru nu se întâmplă aproape niciodată. Totul pleacă de la presupunerea medicului că bebeluşul este sănătos, aşadar i se poate administra vaccinul fără niciun fel de risc. De pildă, am constatat că înainte de vaccin, aici medicul nu obişnuieşte să îi ia temperatura copilului. În cazul nostru, s-a întâmplat o singură dată în şapte luni să îi ia temperatura înainte de vaccin, şi asta fiindcă am cerut noi, părinţii lui.

Dacă vorbim despre informarea asupra reacțiilor adverse și a riscurilor la vaccin, în Spania aceasta este una minimală.  De pildă, ți se prescrie un antipiretic în cazul în care copilul face febră sau ți se spune că poate apărea o roșeață la locul înțepăturii şi cam asta este tot.

Niciun pediatru nu se apucă să-ți descrie posibilele reacții adverse listate în prospect. Doar ți se recomandă să stai 30 de minute cu copilul pe holul clinicii, pentru a urmări dacă apare vreo reacție gravă sau șoc anafilactic. În cele 30 de minute,  asistenta care a administrat vaccinul vine şi te mai întreabă din când în când dacă totul este în regulă.

Prospectul vaccinului se înmânează doar la cererea expresă a părintelui. În cărticica medicală a fiecărui copil scrie ce lot s-a administrat din acel vaccin și ce firmă l-a produs, pentru situația în care, dacă ar exista ceva probleme cu un anumit lot, să se poată identifica imediat beneficiarii lui.

Din discuțiile mele cu alte mămici din Spania, am constatat că majoritatea nu numai că nu fac niciun fel de asociere între vaccin și diferite sindroame (autism, ADHD, etc.), dar nici măcar nu au cunoștință că unii și alții ar face o astfel de asociere.

Legat de relaxarea cu care spaniolii privesc actul medical şi medicamentele, inclusiv vaccinurile, vă mai descriu o situație particulară, chiar dacă nu este strict legată de vaccinuri. La un moment dat, bebelușului nostru de șapte luni i s-a prescris o cremă cu hidrocortizon al cărui prospect preciza foarte limpede că produsul este contraindicat copiilor mai mici de doi ani. Șocată de una ca asta, a doua zi am revenit la medicul pediatru să îi reproșez eroarea. Foarte surprinsă de reacția mea, doctorița mi-a explicat că ea recomandă respectiva cremă pentru toți bebelușii care ajung la ea cu aceeași problemă. Iar faptul că, oficial, crema este contraindicată copiilor mai mici de doi ani, se trage din procedura de autorizare. În mod normal, aceasta ar presupune realizarea unor teste pe populație, or nimeni nu își permite să facă teste pe bebeluși.

La final, doctorița m-a asigurat că nu este prima dată când recomandă produsul și că nimeni nu i s-a plâns până acum de vreo reacție adversă. Am ales să am încredere în doctorița mea pediatră. Ca urmare, după numai trei aplicări, problema copilului era deja rezolvată.

Fiindcă, după cinci ani petrecuţi în Spania, consider că sunt în măsură să fac această paralelă, v-aş semnala încrederea pe care o au spaniolii în vaccinuri şi relaxarea părinţilor spanioli, faţă de compatrioţii mei. Ba chiar cei mai mulţi părinţi spanioli ar vrea să facă şi vaccinurile opţionalele, care sunt destul de scumpe (între 60 şi 100 de euro). Însă, neprimind niciun fel de subvenţie de la stat, pe acestea nu şi le permit prea mulţi.

Cred eu că diferenţele de raportare la vaccin dintre Spania şi România vin din faptul că unii au foarte multă încredere în medicii lor, faţă de ceilalţi, care au mult mai puţină. Iar eu, ca  româncă, am impresia că sunt printre puţinele mămici din Spania care chiar ajung să citească şi prospectul vaccinurilor.

Iubire vs. frică

Foto credit: Catalina Filip.

Oana Marinescu, 40 de ani, consultant comunicare strategică

Am știut că s-a născut înainte să-mi spună doctorii: pe mine mă invadase o lumină. Pe el l-am auzit urlând imediat după aceea, urmat de o voce liniștitoare: „Gata. Ai născut.”

Am rămas cu acea lumină în mine.  În prima noapte de după naștere am fost atât de surescitată, încât nu doar că nu am reușit să adorm, dar îmi venea să mă dau jos din pat și să țopăi, deși eram pe jumătate amorțită.

Lumina era IUBIREA, totală, necondiționată, nelimitată. A trebuit să nasc ca să o trăiesc și să acced la ea.

Am crezut atunci că tot ce era umbră în viața mea avea să se ducă. Ce pată de întuneric putea să mai reziste în fața unei astfel de lumini?

Apoi, cred că a doua zi după naștere, când eram singură în salon cu copilul, m-a izbit dintr-o dată și reversul luminii: FRICA! O frică enormă, incomensurabilă, că eu nu pot avea grijă de copil așa cum trebuie.

Acum pot spune de unde venea. Atunci am văzut doar când a apărut. Slăbisem foarte mult și nu reușeam să îi susțin capul pe antebraț, când îl puneam la piept – de unde frica de a nu-l putea hrăni. Apoi, a început să tușească în pătuțul lui, dar acesta era departe de patul meu, iar eu nu mă puteam mișca încă, din cauza efectelor anesteziei. M-am speriat că avea să se înece, acolo, lângă mine, fără ca eu să-l pot ajuta. Am reușit în final, cu mișcări chinuite, să trag pătuțul suficient de aproape de mine, încât să-l manevrez cumva. Copilul nu s-a înecat și nu a murit. Dar eu tremuram lângă el: frica mă epuizase.

Frica de a nu avea grijă suficient de bine de fiul meu, frica de a nu fi o mamă bună, frica de a face o greșeală care să-l afecteze pentru totdeauna: atât de multe fețe ale nesiguranței de a fi mamă, deși, în același timp, trăiam și trăiesc cea mai frumoasă și mai bogată experiență din viața mea.

Frica noastră ne ține copiii prizonieri în alegeri greșite

Am învățat cu copilul meu nu doar că iubirea aduce lumină în viața noastră și ne dă sensul, ci și că, pentru a lăsa această lumină să fie cât mai deplin în noi, avem nevoie să luptăm pentru a curăța umbrele, petele de întuneric din lumea noastră. Iar frica este una din sursele principale de întuneric, mai mult decât furia, durerea, resentimentele.

Am văzut ca mamă cum, mânați de frică, ne limităm propriile opțiuni. Așa reducem și șansele pe care putem să le oferim copiilor noștri. Ca părinți,  influențăm atât de puternic cum cresc și cum se formează copiii noștri!

Am avut o trăire foarte puternică, ținându-mi copilul în brațe, că mi-e frică să nu-i fac un rău prin deciziile mele, dar și că propria mea frică îi va face rău și îl va transforma într-un prizonier al anxietăților mele.

Am ales atunci să limitez frica. Am lucrat cu mine, încercând să disting ce este în controlul meu și ce nu este; ce vine din istoria mea și ia forma unor probleme actuale; ce vine din prezent sau dintr-o proiecție anxioasă asupra viitorului, ce vine din mediul înconjurător, din societate. Am folosit rațiunea ca să-mi definesc fricile și să le rezolv. Mi-am folosit compasiunea ca să-mi îmbrățișez fricile și să le accept. Mi-am folosit gândirea analitică  pentru a găsi cele mai relevante informații pentru cum voiam eu să-mi cresc copilul. Am avut grijă să aleg, să discern: piața informațională este covârșită de dezinformări și de interese comerciale.

Frica – resursa de bază pentru manipulare

Mi-am folosit competențele profesionale, ca să fiu o mamă bună. Cunoștințele mele de psihologie mi-au amintit cât de importantă este frica în activarea unor comportamente dorite de un manipulator. Expertiza în comunicare m-a dus cu gândul forța și eficiența morbidă a mesajelor care activează frica. Capacitatea lor de a ne bloca gândirea rațională este uimitoare. Mi-am amintit cum căutam informație la facultate, sau ca jurnalistă, sau când dezvolt o strategie de comunicare și cât de important era să mă uit la o informație din toate unghiurile: să văd  sursa informației,  agenda ascunsă, cercetări independente, opinii divergente, testimoniale. În final gândesc cu mintea mea și fac corelații.

Așa am făcut și când a fost vorba de vaccinare. Discursul anti-vaccinare ar fi putut fi un factor extrem de puternic care să-mi activeze frica și să mă manipuleze. Chiar și acum, când alegerea mea rațională și 100% împăcată cu justețea ei a fost să îmi vaccinez copilul, mi se strânge stomacul când văd imaginile promovate de oponenții vaccinării, cu copii plini de ace și în contexte letale.

Și mă întreb: oare un om – o mamă, un tată – care se teme pentru copilul său, care nu e sigur de el, în fața avalanșei de informații sau a presiunii grupului său, cum se simte când vede o astfel de imagine?

Cine ar accepta să-și expună cu bună-știință copilul unui chin sau unui tratament care l-ar condamna la o boală incurabilă? Este de înțeles ca reacția unor părinți în fața acestei propagande, care manipulează prin frică, să fie respingerea vaccinării.

Ironia acestei propagande este însă că tocmai nevaccinarea îl expune pe copil, precum și pe cei din comunitatea în care intră, unor riscuri care pot fi și mortale. Adică exact riscul cu care anti-vacciniștii îi sperie și îi manipulează prin frică pe părinți este cel la care îl expun pe copilul nevaccinat: suferință, boli grave și chiar moarte.

Ce părinte care își iubește copilul ar vrea să îl vadă în suferință sau pierzându-și viața, pentru că el a refuzat să-l vaccineze, de frică?

Rațiunea, arbitru între iubire și frică

Ne întoarcem așadar la confruntarea dintre iubire și frică. Ce alegem pentru cei mici depinde de cât de raționali suntem, de cât de deschiși suntem pentru a cerceta înainte de a crede ce ni se aruncă în față, de cât de curajoși suntem să ne asumăm teama și să vorbim cu oameni care au o specializare medicală și sunt buni profesioniști, chiar dacă această discuție contravine convingerilor pe care le auzim în grupul nostru.

Eu una am luat decizia legată de vaccinare la fel cum mi-am urmărit cu atenție sarcina și am știut ce se întâmplă în mine în fiecare săptămână de graviditate; la fel cum am studiat ca să înțeleg etapele dezvoltării psiho-emoționale ale copilului meu; la fel cum am am citit ca să pregătesc mâncare proaspătă în fiecare zi, refuzând să-l hrănesc de la borcan (deși eu nu gătesc); la fel cum am studiat ca să pot să alăptez atât cât a fost nevoie. Adică m-am documentat și am ales, ținând cont de ce este cel mai important pentru el: să-l protejez de boli grave, care îl pot lăsa infirm, i-ar aduce suferință, sau chiar l-ar fi putut ucide.

Pentru vaccinurile de la naștere, al căror rol îl știam, am întrebat direct dacă au dozele. Când m-au anunțat că au fost făcute, am fost împăcată cu mine însămi. Pentru restul, am discutat cu doctorița pediatră, care a fost foarte atentă să respecte planificarea și mi-a explicat care este rostul fiecăruia în parte. Am cumpărat eu vaccin de la farmacie, atunci când ea nu a avut, din cauza problemelor de aprovizionare. Prima oară când a trebuit să fac asta m-am simțit foarte bucuroasă că am găsit vaccinul: am știut că fac ceva important și bun pentru copilul meu.

O alegere pe care aș face-o din nou

Copilul meu nu are autism, chiar dacă a fost vaccinat. Nu a avut nici reacțiile adverse care apar în instrucțiuni, cu excepția unor mici pete roșiatice din când în când. Aș face același lucru din nou: câtă vreme știința ne dă instrumentele ca să ne protejăm copiii, nu văd de ce să-i refuz această șansă.

Privind înapoi, la cum mi-am negociat teritoriul iubirii pentru copilul meu în fața fricii de a nu reuși să-l protejez, am înțeles un lucru important. Există resurse importante în mine și în societate care mă pot ajuta să îi dau maximum de șanse în viață. Există însă și forțe care mă pot împiedica să fac asta, atât în mine cât și în societate. Este vital pentru copilul meu să aliniez resursele care îi fac bine și să i le pun la dispoziție, fie că sunt în mine, fie că sunt în afara mea.

Sper ca și alți părinți să se uite în ei și să-și accepte frica de a nu putea  face totul, absolut totul pentru copiii lor, iar apoi să înțeleagă că, dacă un grup are o agendă proprie, va ținti exact această frică, care îi face vulnerabili. Prin frica lor cad în capcană și devin o masă de manevră. Costul pentru o astfel de cădere îl vor plăti însă copiii, adică tocmai cei pe care noi, părinții, trebuie și vrem să îi protejăm.

Despre Oana Marinescu

Se implică adesea în campanii educaționale și de interes public. A fost jurnalistă, Purtător de Cuvânt al Guvernului, Director General pentru Diplomație Publică în MAE. Acum lucrează la firma sa de comunicare și scrie pe blogul său despre lecții de viață, învățate inclusiv ca mamă, munte și actualitate.

O seringă poate fi mai puternică decât o superstiție

Lucianfoto-lucian-mandruta Mîndruță, 49 de ani, jurnalist

Sunt pentru vaccinare, așa cum sunt pentru știință. Pentru că încerc s-o înțeleg, nu să-mi pierd vremea cu vracii online care îmi spun că ignoranța e virtute.

Sunt pentru rațiune. Cred că o seringă poate fi mai puternică decât o superstiție. Cred că un tratament cu un mecanism cunoscut și dovedit e mai bun decat 100 de link-uri care încep cu “n-o să-ți vină să crezi”.

Mi-am vaccinat copiii. Ca să-i protejez pe ei, dar și pe cei din jur. Pentru că nu avem doar o răspundere pentru ai noștri, ci și pentru toți cei aflați în comunitate cu ei. Și mi-aș dori ca așa să gândească și ceilalți părinți.

Cred că lumea e mai sigură pentru oameni (și o spun toate studiile despre creșterea speranței de viață în ultima sută de ani) de când vaccinurile ne ajută să luptăm cu bolile înainte să ne lovească.

Sunt pentru vaccin, așa cum sunt pentru viață. Convins că nu avem altceva mai bun, mai scump și mai fragil.

Lucian Mîndruță mai scrie aici: https://lucianmindruta.com/

Tati, scoate limba la domnul doctor!

sorin

Sorin Manică, 33 de ani, antreprenor

Înainte de naşterea lui Vladimir am participat la un curs de puericultura organizat într-un spital. Îmi aduc aminte că la un moment dat unul dintre părinţi a întrebat cum să aibă o naştere naturală, chiar dacă medicul îi recomanda operaţia de cezariană. Contrariată, moaşa din spital îi răspunde că dacă nu se schimbă nimic din punct de vedere medical, va trebui să nască programat, prin cezariană. Tatăl, însă, insistă şi spune că ar vrea să aibă o viaţă “cât mai naturală”. Iar replica nu se lasă aşteptată: lumea actuală a fost de la bun început virusata şi nu a fost niciodată idilică. Iar apoi a urmat o explicaţie ştiinţifică despre riscurile la care se expunea, calitatea vieţii şi, mai ales, despre schema de vaccinări pe care ar avea să o urmeze copilul după naştere.

Vladimir – Ştefan are doi ani şi a fost vaccinat conform schemei oficiale obligatorii de vaccinare. Toate vaccinurile au fost dureroase şi epuizante. Atât pentru el, cât şi pentru noi. La primul vaccin s-a speriat, a ţipat, a făcut febră şi a plâns. Am avut o noaptea grea împreună. Dar nu am avut îndoieli şi nu ne-am temut. Scenele s-au repetat la fiecare vaccinare obligatorie, când a făcut febră uşoară. Noi îi explicăm, pregătindu-l dinainte pentru ce se va întâmpla în cabinet. Ce este o seringă, de ce este nevoie de ac, ce este un stetoscop, de ce se uită doctorul în ureche cu o luminiţă şi de ce e bine să scoată limba la domnul doctor.

La un an şi jumătate am început grădiniţă şi intrarea în colectivitate s-a dovedit a fi dificilă. O dată la două săptămâni, Vladimir se îmbolnăvea. Am avut, rând pe rând, otită, pneumonie, adenovirus, otita, faringita, enterocolita virală şi alte două “răceli”. Devenisem celebri şi la grădiniţă, deja lipseam peste jumătate din timp, şi nu ratăm niciun virus, nicio bacterie. Fusesem internaţi în spital, făcusem împachetări şi chemasem salvarea cu febră de peste 40 de grade. Erau amici care ne recomandau să nu îl mai ducem la grădiniţă sau alţii sugerau că l-am vaccinat degeaba. Noi însă ştim că ştiinţa nu funcţionează aşa.

Vara a trecut şi, înainte de a-l reintroduce în colectivitate, ne-am informat şi am făcut un vaccin din schema opţională – împotriva streptococului preumoniae, care fusese depistat în 3-4 cazuri din sezonul trecut. Rezultatul? Acum Vladimir se poate bucura mai mult de colegii de la grădiniţă, căci de două luni nu a mai răcit. Noi, însă, ştim că ştiinţa nu funcţionează nici aşa şi probabil am avut noroc şi am rezistat la unele tulpini, la unele bacterii, la unele răceli. Fiind în plin sezon rece ne aşteptăm ca în săptămânile urmatoare, la fel ca orice copil la vârsta lui, să ia încă una din răcelile copilăriei.

Însă acesta pare să fie doar drumul obişnuit al imunizării şi adaptării la societatea naturală în care trăim. Şi aveau dreptate părinţii întâlniţi acum trei ani. Luptăm singuri cu viruşii, dar atât cât rezistam natural. Când organismul nu face faţă, noi – cel puţin, vom apela mereu la forţele supra-naturale ale ştiinţei.

Pe Sorin Manică îl puteți contacta aici: https://www.facebook.com/soringabrielmanica

Vaccinarea, războiul dintre două frici. Pe care o laşi să câştige?

foto-oana-dobre

Oana Dobre-Dimofte, 36 de ani, social media manager

Cum am hotărât să o vaccinez pe Erica? Adevărul este că nu am avut vreodată această dilemă. Am ştiut că o vom vaccina cu mult înainte să apară pe lume. Viaţa m-a dus în locuri în care vaccinul este un privilegiu, iar părinţii care nu fac rost de el îşi văd copiii îmbolnăvindu-se şi murind. Educaţia m-a dus către profesori şi intelectuali de la care am învăţat că sănătatea are nevoie de ştiinţă. Iar lupta mamei mele cu una dintre cele mai rare tumori din lume m-a dus către nevoia, chiar disperarea de a găsi medici în ale căror mâini să am încrederea de a lăsa viaţa celor mai dragi fiinţe.

Am vaccinat-o pe Erica fără pic de emoţie? Adevărul e că DA. Abia mai târziu aveam să îmi dau seama cât de norocoasă am fost. Convingerea că vaccinul este benefic e raţională, frica unei proaspete mame, la primul copil, nu are nimic raţional. Cel puţin pentru mine, aşa a fost. Din secunda în care am văzut fiinţa de 3940 de grame plus doi ochi albaştri uitându-se în ochii mei, am ştiut că viaţa ei, sănătatea ei, şansele ei sunt responsabilitatea mea şi a soţului meu. Nimic pe lumea asta nu mi s-a părut, vreodată, la fel de important. Şi de înfricoşător.

“Ce făceai, Oana, dacă…”

Din prima zi în care mi-am ţinut copilul în braţe, mi-a fost frică să nu-i greşesc. Şi m-am agăţat de toate certitudinile pe care reuşisem să le acumulez până atunci. Dar am şi descoperit că, în fiecare zi, am o mulţime de noi întrebări, care nici nu-mi trecuseră prin cap vreodată. Fiind bună prietenă cu mediul online, în special cu Facebook, am căutat şi acolo răspunsuri. Şi, de la prima căutare, am descoperit cu absolută uluire, că războiul vaccinişti-antivaccinişti era vedeta absolută a dezbaterilor. Am stat să citesc nenumărate mărturii, explicaţii, acuzaţii şi pledoarii, fascinată de amploarea acestui fenomen. Mi-a fost, apoi, uşor să găsesc contraargumente la teoriile antivacciniste: statisticile despre creşterea speranţei de viaţă în urma introducerii vaccinurilor, eradicarea unor maladii care, cândva, făceau ravagii, lipsa de consistenţă şi de validare ştiinţifică a teoriilor care leagă vaccinurile de autism, parcursul medical bizar al celebrului fost doctor Wakefield. Dar, după ce am făcut toate astea, m-am întrebat: “Ce făceai, Oana, dacă citeai toate astea înainte de a te documenta serios? Ce făceai, Oana, dacă nimereai în mijlocul teoreticienilor anti-vaxx într-un moment mai vulnerabil? Sau ce făceai dacă Erica nu avea un tată la fel de convins ca şi tine că e nevoie să vă vaccinaţi copilul?” Şi mi-am dat seama că, în oricare aceste situaţii, aş fi fost îngrozită.

Cine e de vină dacă Erica va face o formă “uşoară” de TBC? Sau de poliomielită?

În cele din urmă, mi-am dat şi explicaţia pentru succesul pe care îl au teoriile antivaccinare: apasă cel mai sensibil buton în cea mai vulnerabilă perioadă din viaţa unei femei. Apasă butonul celor mai cumplite frici în lunile în care o femeie este fragilă emoţional, obosită, copleşită de tot ceea ce i se întâmplă nou, chiar dacă minunat. Şi, în multe cazuri, în plină depresie post-partum, care nu face decât să amplifice fiecare sâmbure de angoasă.

Înainte de a scrie această mărturisire, mi-am întrebat şi prietenii de pe Facebook dacă, deşi au fost convinşi că trebuie să îşi vaccineze copiii, le-a fost teamă atunci când au făcut-o. Cam jumătate mi-au răspuns că da, fie de efectele secundare, fie de apocalipsele anunţate de antivaccinişti. Dar şi-au depăşit temerile, convinşi de argumentele medicale.

Din tot ce am trăit şi ce am aflat, concluzia mea e aceasta: decizia de a-ţi vaccina copilul este o luptă între două frici. O frică este că repertoriul antivaccinist ar putea conţine o urmă de adevăr. A doua frică este că, dacă nu îl vaccinezi, îl expui pentru toată viaţa unui risc uriaş, acela de a se îmbolnăvi grav şi, în unele cazuri, fatal. Eu nu pot să vă spun cum să gestionaţi aceste frici. Pot doar să spun că mie mi-a fost mai uşor să fac asta pentru că am învăţat, ca ziarist, să mă documentez şi să discern între sursele de informare credibile şi cele care vor doar să vâneze trafic, notorietate şi influenţă. Vă pot doar ruga să încercaţi să faceţi această documentare ÎNAINTE ca bebeluşul să vină pe lume. Veţi fi mai odihniţi, mai senini şi cu mai puţină încărcare emoţională.

De ce îmi permit să vă rog asta? Pentru că Erica poate, în continuare să se îmbolnăvească cu forme mai uşoare ale maladiilor împotriva cărora a fost vaccinată. La fel cum poate oricare alt copil. Şi, cu mâna pe inimă vă spun, chiar nu mi-aş dori ca fiica mea să facă vreo formă uşoară de poliomielită sau de tuberculoză. Acesta a fost efectul asupra mea al campaniilor antivaxx: pe măsură ce rata vaccinării scade, în mine creşte o nouă frică.

 

Pe Oana Dobre-Dimofte o puteți contacta aici:
https://www.facebook.com/oana.dobre.9

În afara purtării de grijă nu există dragoste

ana-barton

Ana Barton, 42 de ani, scriitoare

Am născut în noiembrie 2001 și i-am făcut copilului primul vaccin când avea două luni. Sigur că i s-au făcut la naștere, în maternitate, dar eu vorbesc despre primul făcut când copilul era deja acasă. Medicul mi-a spus că e posibil să facă febră și să verse, m-a pregătit așadar. Și chiar așa a fost: copilul a făcut puțină febră și avea un disconfort care nu-l lăsa să doarmă, deși trecuse de miezul nopții. Și brusc a început să verse în jet. M-am speriat, recunosc, destul de rău. Fata mea e un copil care-a fost exclusiv alăptat (până la șase luni, iar apoi, după diversificarea alimentației, încă doi ani), nu eram obișnuită defel cu vărsătura. Dar imediat s-a și eliberat, febra i-a scăzut și a luat-o somnul. De dimineață, l-am sunat pe medic și i-am spus. Mi-a zis din nou că e normal, așa că am luat normalul ca normal și am trăit mai departe. Treaba asta s-a repetat la fiecare vaccin din copilăria mică e fetei mele, dar eu eram deja pregătită. Practic, aș putea spune că noi nu am avut nicio problemă cu vaccinurile.

Când avea copilul vreo doi ani, am auzit de vaccinuri care erau în afara schemei de vaccinare recomandate de Organizația Mondială a Sănătății, vorbesc despre schema după care este vaccinat orice copil din România. M-am dus și-am vorbit cu medicul, l-am întrebat ce crede despre acele vaccinuri noi, din afara schemei, că eu citisem și de bine, și de rău, i-am cerut părerea. Mi-a zis că și el a citit că sunt controverse între specialiști în privința lor și că el, unul, crede că trebuie respectată recomandarea Organizației Mondiale a Sănătății și nu vede necesar, ba chiar riscant ar fi, să ne apucăm să vaccinăm copiii cu tot ce apare nou în piață. Și eu eram de aceeași părere, așa că nu i-am făcut decât vaccinurile recomandate. Am știut întotdeauna că ele sunt făcute împotriva unor boli grave care, dacă nu vaccinezi copiii, se pot transforma în epidemii și pot ucide mulți copii. Chestiunea cu vaccinarea nu are legătură doar cu un copil și cu familia lui, ci cu toți copiii dintr-o țară, este vorba despre sănătatea tuturor copiilor.

Totuși, un vaccin care nu era în schemă am ajuns să facem și noi. Fata mea, la intrarea în colectivitate, la grădiniță mă refer acum, a dezvoltat rapid o sensibilitate care ne-a făcut să facem cărări către medici și spitale timp de un an și jumătate: făcea otită și de două ori pe lună. Practic, nici nu mai ajungea să-i curgă nasul sau să facă roșu-n gât, ea făcea direct otită. Câteva dintre otitele astea au fost cu diminuarea auzului. A fost tare greu în perioada aia, dar am găsit un medic extraordinar la Spitalul de Copii „Grigore Alexandrescu“, doamna doctor Adelaida Iorgulescu, iar acest medic mi-a spus că va opera fata de vegetații adenoide și-i va face puncții în ambele timpane fiindcă antibioticul efectiv nu mai reușea să ajungă la locul infecției și din cauza asta recurența otitelor era atât de mare. Și mi-a mai spus să duc copilul la mare la două săptămâni după operație, i-a dat și tratament postoperator, curativ, dar și pentru întărirea imunității. Și mi-a zis că ar fi bine ca peste șase luni să-i facem un vaccin care o va ajuta mult să nu mai revină otitele, o va desensibiliza. Un vaccin neobligatoriu, Prevenar îl chema. Am citit despre el în perioada de după operație, am discutat și cu doamna Iorgulescu, au trecut cele șase luni, iar în 14 decembrie, țin minte ziua fiindcă era o zi după ziua mea de naștere, i l-am făcut. Curios, după vaccinul ăsta, copilul nu a mai făcut febră și nici nu a mai vărsat. Singura reacție a fost că a scăpat de otite. Nu de tot, adică nu imediat, în următorii trei ani mai făcea câte una pe an, dar nicio formă gravă de otită nu a mai făcut. Am continuat să mergem în fiecare an la mare, special pentru ca fata să aibă parte de aerosoli. Și asta a ajutat mult. A fost exact cum ne-a „prezis“ medicul care a operat-o și a urmărit-o mult timp după operație: după vaccin, otitele s-au rărit, iar, cu trecerea anilor, sensibilitatea a dispărut.

Asta este experiența noastră și corect mi se pare să vorbesc despre ce am trăit noi, nu din povești. Cel mai recent vaccin pe care l-a făcut Rada a fost unul din schema OMS, anul trecut, în toamnă, la 14 ani. Sunt unul dintre oamenii care cred că schemele de vaccinare recomandate de OMS și de Ministerul Sănătății asigură sănătatea populației României, împiedică întoarcerea unor maladii grave (considerate eradicate) care, odată revenite, ne-ar putea ucide copiii. Știți cum e: pe orice prospect de medicamente este un raport beneficii/riscuri. În ce privește vaccinarea, balanța înclină periculos, chiar ucigaș, către riscuri. Mai gândiți-vă și la comunitățile paupere, care trăiesc fără electricitate, apă curentă, canalizare. Într-una dintre aceste comunități, ar putea izbucni oricând o epidemie care s-ar putea extinde într-un areal larg și ar putea omorî oameni. Și dacă tot  vorbim despre comunitățile foarte sărace, Ministerul Sănătății ar trebui să se asigure că orice copil din România are acces la asistență medicală (desigur, și adulții, nu doar copiii). Cei mai vulnerabili sunt acei copii care nu au fost vaccinați împotriva acestor epidemii. Iar acești vulnerabili nu sunt doar cei din comunitățile foarte sărace și fără acces la educație, sunt și copiii celor care au ales să nu-i vaccineze. Acești copii, fiindcă părinții lor au dreptul de a decide să nu fie vaccinați, se pot îmblonăvi și pot contamina și alți copii nevaccinați sau cu imunitate foarte scăzută. Până la urmă, vorbim despre două perspective: dreptul la viață sau dreptul la moarte. Ce alegi pentru copilul tău?

 

Ana Barton scrie aici: http://www.anabarton.ro/

„Aveți încredere în medicii voștri de familie și în medicii pediatri!”

foto-ana-maitaAna Măiță, președinte Asociația Mame pentru Mame

Mi-am vaccinat ambii copii și îi voi vaccina în continuare cu toate vaccinurile prevăzute în Planul Național de Imunizare și cu câteva vaccinuri opționale, precum anti-gripalul și anti-HPV-ul. Cred în vaccinare și cred cu convingere că vaccinarea, alături de spălatul pe mâini și antibioticele, sunt cele mai importante progrese în sănătate din istoria umanității: au crescut speranța de viață la naștere a copiilor și a mamelor și au sporit durata de viață, precum și calitatea vieții, pentru noi toți.

După cum știți, eu am avut mereu o poziție clară în această chestiune: așa cum susțin și recomand nașterea vaginală de câte ori este medical posibilă, evitarea epiziotomiei, apoi alăptarea exclusivă în primele 6 luni, urmată de diversificarea corectă a bebelușului – toate, recomandări ale OMS – tot așa, în conformitate cu aceeași OMS, susțin imunizarea copiilor.

Vă rog din suflet să aveți încredere în medicii voștri de familie și în medicii pediatri, când vă transmit că:

  1. Vaccinarea este o măsură eficientă și sigură de prevenție a îmbolnăvirii copiilor cu boli care pot lua forme grave, uneori mutilante sau fatale. Chiar și bolile pe care le considerăm în mod popular ”ușoare” (că vedem doar ”bubițele”) pot lua forme grave care ucid.
  2. Vaccinurile sunt SIGURE, inclusiv cele polivalente. Vaccinurile sunt cele mai testate, controlate și verificate produse din industria farmaceutică.
  3. Pentru a fi eficiente, vaccinurile trebuie făcute în anumite perioade și într-o anumită ordine. Dacă nu respectăm calendarul, atunci protecția oferită de vaccinuri copiilor noștri scade.
  4. Vaccinurile asigură un grad mare de protecție împotriva bolilor cărora sunt destinate, dar nu 100%. Însă, chiar și când vaccinurile nu asigură 100% protecție și copilul se îmbolnăvește de o boală pentru care a fost vaccinat, el va face o formă ușoară care nu îi pune viața în pericol.
  5. Există cazuri particulare, rare, când medicul neonatolog sau pediatrul poate modifica acest calendar de imunizare pentru un copil, dacă acesta prezintă anumite afecțiuni. Dar decizia de a modifica acest calendar numai un medic de specialitate o poate lua.
  6. Vaccinurile, ca orice alt produs extern administrat corpului (ca și orice lichid sau aliment ingerat), poate avea efecte secundare. Dar acestea sunt cazuri extrem de rare. Mai mult, s-a dovedit că NU există nicio legătură între vaccinuri și autism, intoleranțe alimentare sau sindrom hemolitic uremic. Deci știm că aceste afecțiuni NU sunt provocate de vaccinuri. Este, deci, important să le explicăm cu seriozitate părinților că riscurile reale ale vaccinării sunt MULT mai mici decât riscurile la care își expun copiii, nevaccinandu-i.
  7. Vaccinarea este, mai mult că niciodată, necesară pentru protecția sănătății copiilor noștri într-o lume globalizată, cu liberă circulație și granițe deschise (inclusiv către zone cu focare active de polio) și în care, din păcate mai ales în țările dezvoltate, din pricina campaniilor de dezinformare, există un număr în creștere de copii nevaccinați care pot provoca epidemii grave.

Povestea socrului meu a fost crucială pentru decizia mea de a-mi vaccina copiii. A  crescut la țară, fiind cel mai mic dintre cei șase frați. Părinții lui erau oameni simpli, țărani. În 1962 a venit vaccinarea antipolio la ei în sat. Mama lui, ascultând chemarea medicului, a încolonat cei șase copii și i-a dus la dispensar să îi vaccineze. Când i-a venit rândul, medicul i-a spus că mai are doar cinci doze, punând-o să aleagă ea pe care să-l lase nevaccinat. Deși pe cel mic îl iubea cel mai mult, cu înțelepciunea aceea tristă a țărăncii care mai pierduse copii, știa că cei mai mici sunt, oricum, cei mai vulnerabili. Așa că l-a scos din rând pe mezin și i-a vaccinat pe cei cinci mai mari. După nici șase luni, Fănică al ei a făcut poliomielită, o boală teribilă care i-a mutilat piciorul și l-a lăsat șchiop pe viață. Avea doi ani. Exact ca și mezinul meu din poza de mai jos. Mama lui nu și-a iertat niciodată alegerea… deși știa că nu avea ce face, nefiind decât cinci doze, pe unul tot trebuia să îl ”sacrifice”.

Să ne bucurăm, deci, că astăzi, în România, vaccinuri moderne și sigure ne sunt puse la dispoziție gratuit pentru fiecare copil. Să ne bucurăm că nu trebuie să alegem pe care dintre copiii noștri să îi ”sacrificăm”. Să le oferim copiilor noștri protecție împotriva unor boli teribile care le-ar putea ucide sau mutila pe viață.

Să ne vaccinăm copiii!

Pe Ana Măiță o puteți contacta aici: http://www.mamepentrumame.ro/

 

„Vaccinul nu cauzează autism, pentru că nimeni nu știe ce cauzează autismul”

12072612_486842161476159_1595913956627970072_n-1-1Maria Coman, 38 de ani, prezentator TV

Smaranda are șapte ani. Aproape. Valul de ne-vaccinare s-a născut cam odată cu ea și a crescut tot cam odată cu ea, într-un an cât alții în zece. La un moment dat, pe când încă încercam să combat curentul pe rețelele de socializare, o doamnă mi-a spus că mi-am injectat copilul în mod voluntar și conștient cu cancer. M-am oprit atunci din a combate public curentul, pentru că mi-am dat seama că nu sunt suficient de pregătită emoțional să fac asta. M-am tot gândit ulterior ce argumente pro vaccinare să găsesc, dar lucrurile mie mi se par atât de evidente încât e ca și cum ar trebui să demonstrăm că afară plouă, atunci când afară chiar plouă.

Ce e drept, discuția e una foarte largă, e greu să crezi și în teoria exterminării controlate, deși argumente sunt multe. E greu și să treci pe lângă toate informațiile atât de bine promovate care ne explică în extenso cât de rele sunt vaccinurile și cum ne ucid programatic. Oricât de pe picioarele tale ai fi, nu poți să nu iei în calcul că cine știe, există poate, un sâmbure de adevăr.

Și cred că de fapt de aici vine și marele pericol al informației care circulă liberă pe internet. Ne permitem să spunem și să scriem orice, să dezvoltăm teorii conspiraționiste, să propovăduim, așa cum face o doamnă pe un blog, tratarea otrăvirii cu ciuperci cu un zâmbet. Postarea respectivă a primit nenumărate aprecieri, nu va dau link, că e păcat să promovăm atâtea tâmpenii, e mai veche, dar pe mine m-a marcat.

Pe de altă parte, cred că cel mai simplu e să gândim cu mintea noastră. Nu cu a Margaretei de pe Facebook care știe ea că vaccin egal autism. Cu mintea noastră. Și să luăm în calcul doar lucrurile certe. Iată, de exemplu, două dintre argumentele cele mai folosite de cei care se opun vaccinării.

  1. Vaccinul cauzează autism. Nu, vaccinul nu cauzează autism, pentru că, din păcate, nimeni nu știe ce cauzează autismul. Da, e adevărat, unele cazuri de autism devin vizibile după vârsta de un an, când se face vaccinul ROR, cel care, spun anti vaxxerii, ar cauza autism. Pot, la limită, să înțeleg din durerea celor care au copii bolnavi de autism și care spun că din cauza vaccinului s-a întâmplat. Dar nu, nu este adevărat. Sau știința nu a demonstrat asta. Ba mai mult, un studiu cerut de cei care sunt împotrivă vaccinării și finanțat chiar de ei a demonstrat contrariul. Ceea ce i-a enervat îngrozitor. (http://deadstate.org/vaccine- deniers-are-furious-that-the- study-they-funded-disproves- vaccine-autism-link/)
  1. Bolile împotriva cărora vaccinăm nu sunt chiar așa de periculoase. Recent auzeam o doamnă cum susține cu zâmbetul pe buze că poliomielita e doar o răceală mai gravă. Așa că, din nou, ne întoarcem la cifre. OMS ne spune că anual se previn cam 3 milioane de decese. Și că prin vaccinare s-a eradicat la nivel mondial variola. Variolă care în secolul 20 a ucis între 300 și 500 de milioane de oameni.

Așa că sfatul meu e unul simplu. Gândiți-va bine și citiți din surse corecte. Eu m-am documentat la fiecare vaccin în parte. Nu, nu cred că toate trebuie făcute. Nu cred că o voi vaccina vreodată pe Smaranda cu antigripal, dar am vaccinat-o împotriva rotavirusului, care e un vaccin opțional și controversat. Pentru că am citit mult la vremea respectivă și am considerat că e decizia corectă. Și ulterior Smaranda s-a infectat cu rotavirus, dar într-o formă mult mai ușoară decât cei nevaccinați. Pentru necunoscători, rotavirusul e un virus care produce vărsături și diaree, pericolul la copii fiind deshidratarea. Știu copii care au scăzut o treime din greutatea lor în urma bolii, iar în cazul celor mai mulți e nevoie de spitalizare, perfuzii, șamd. Nu știu dacă o voi vaccina anti HPV, de exemplu, dar mai e până atunci.

Ah, și încă ceva. În ciudă faptului că e un curent la modă acum să credem că și noi putem învăța medicină de pe internet, cred că e important să aveți un pediatru în care să aveți încredere. Nu zice nimeni să luați drept literă de lege ce vă spune. Dar poate totuși ar trebui să ne gândim că unii n-au făcut atâta școală degeaba.

 

Maria Coman mai scrie aici: http://mothersandthecity.ro/